sâmbătă, 30 aprilie 2016

Scrisoare către mama

Dragă mamă,

Îți scriu această scrisoare cu lacrimi în ochi şi cu speranța (a câta oare???) că va ajunge la tine mesajul meu. ŞI cu şansa ca măcar în scris să mă laşi să termin ce am de spus.

Sunt foarte supărată. Zilnic îmi vine să plâng dar nu pot şi cad într-un butoi cu melancolie care mă oboseşte fizic. Am zis că dacă nu mai vorbesc cu voi mă protejez pe mine de alte supărări ulterioare. Am zis că n-o să vă iert niciodată ŞI că mai bine vă consider morți. Pentru binele meu personal, ca să nu mai aşteptări. Dar văd că nici aşa nu mi-e bine. Aş vrea să vă pot ierta, am încercat  (v-am iertat până acum de mai multe ori), încerc şi voi mai încerca. Dar îmi este greu. Nu ştiu dacă vă voi putea vreodată să vă iert. De ce? Pentru că mă oftic când văd alți părinți că nu mai ştiu cum să-şi ajute copiii... Până şi de la tanti Victorița primesc mai multă înțelegere. ..

Dar să o luăm de la începuturi. Ca să înțelegi de ce acum nu mai pot să vă iert oricât aş vrea pentru binele meu sufletesc. Încă din anii studenției (când veneau părinți şi zugrăveau camera de camin pentru copiii lor) şi eu mi-am zugrăvit-o singură în vreo 2 ani, am zis lasă-i că au suficiente probleme. Am înțeles eu pe voi. Cu tata am zis încă de atunci să văd dacă observă că nu-l sun deloc, dacă observă, dacă îşi pune vreun semn de întrebare. .. Am văzut că nu observă, zic bine, nici că-l mai sun. Ce rost are? Mă întreb acum cu ce v-am dezamăgit. ..

Apoi după anii studenției şi după ce m-am echilibrat financiar cât de cât relația noastră tot superficială a fost (acum îmi dau seama retrospectiv după ce am cunoscut mai mulți oameni: copii şi parinții lor şi relațiile dintre ei. Am tânjit şi încă tănjesc după dialoguri autentice, nu monologuri autiste... Singură mi-am strâns bani pentru laptop în 6 luni. În ceea ce priveşte partea materială repet mereu şi mereu că v-am înțeles, nu sunt absurdă. Repet pentru că ştiu că e un subiect sensibil pentru tine.   

Când a venit momentul nunții, ne-am organizat-o  singuri (nu am avut nici atunci nicio pretenție de la voi şi nu e vreun reproş, vreau doar să subliniez că ne-am organizat-o singuri) pentru că ştiam că niciunul din noi nu avem părinți cu posibilități materiale. ŞI a fost mai bine aşa că am luat singuri deciziile fără să ne bată cineva la cap să încerce să ne impună ceva.

Ei, când a venit momentul primului copil.. aici deja lucrurile se complică pentru că propriul copil te implică emoțional din mai multe părți. Pe de o parte te face să-ți retrăieşti copilăria, pe de alta îți reconsideră relația cu propria mamă. Ştiu că ai venit şi m-ai ajutat şi până să facă 1 an Theo. Ştiu. ŞI am înțeles că acasă mai aveai alte câteva persoane în cârcă. Am înțeles atunci, deşi aş fi avut mai multă nevoie de tine. Să stăm pur şi simplu împreună, să povestim, să ne reamintim din copilărie, să ai răbdare cu mine. Să-mi aloci un timp special doar mie. Fără stres, griji şi alte mâncăruri. ..

La primul copil am vrut să fie bine pentru toată lumea, aşa am vrut să cred. M-am lăsat pe mâna lui Răzvan şi am sperat (pentru a nu ştiu câta oară? Deşi în adâncurile mele anticipam că nu va fi bine) că toată lumea va fi mulțumită: noi că avem copilul pe mâini bune şi voi că ați scăpat de un stres material cu garsoniera... Tot nu a fost bine. Tot au fost discuții...

Cu al doilea copil am înțeles iarăşi (oare de câte ori v-am înțeles până acum....?) că nu poți să stai cu el ca cu primul. Chiar am înțeles, mai ales că te văd mai obosită (de fapt abia acum te văd obosită după zeci de ani în care te ştiu mereu pe fugă) şi am simțit ŞI mai ales am apreciat că mi-ai spus dinainte că nu poți. M-am obişnuit cu gândul că Toma va merge la creşă şi chiar mă bucur mai mult de această variantă. Am fost educatoare şi am văzut mulți copii care se adaptează mult mai uşor de la vârste mai fragede în colectivitate. Că se îmbolnăvesc sau nu, asta depinde de fiecare copil. Om trăi şi-om vedea.Ce nu pot înțelege şi poate nu vreau de data asta... este ... de ce nu poți sta măcar o săptămână pe lună la mine... De ce?!?!!!? Sunt doar 7 zile din 30!!! Apoi pleci şi eşti liberă să te duci unde e nevoie, unde vrei tu.

Acum în primele luni este cea mai solicitantă perioadă. Psihic e solicitant.
Nu mai spun fizic, că am coloana strâmbă şi hernie ombilicală. Oare ar trebui să fiu pe moarte ca să vii la noi?... să te implor? să mă târăsc pe brânci?

Sau poate ar fi trebuit să dispunem de bani mulți ca să te motivăm financiar? Aici nu aş vrea să te superi, este o intrebare legitimă, pentru că ştiu că nu ti-a convenit că în toamnă am discutat direct cu tataie să vii pe 10mil.,parcă, şi nu ai fi vrut să ştie suma reală...

Acum este mai dificil, primele luni din viața bebeluşului ACUM am nevoie de tine. Apoi încep munca, copiii vor merge la creşă, la grădiniță. Când se vor îmbolnăvi ne vom lua pe rând concedii medicale eu şi Răzvan. Ne putem descurca. Nu suntem nici primii, nici ultimii care nu au părinții aproape.

Dar de ce nu poți????? Ce ți-am făcut eu personal? Dacă te-am jignit vreodată, te rog să mă ierți! Nu am intenționat şi nu intenționez să jignesc pe nimeni. Poate nu-ți place că sunt directă? Îmi place să fiu directă ca să nu fie loc de interpretare. Sau poate te deranjează Răzvan cu glumele lui? Spune-mi şi-i zic să nu mai facă.

ACUM am nevoie de tine.

Suntem pe ultima sută de metri pentru a remedia relația noastră.

Iar indiferența cu care îmi răspundeți nu ne ajută relația.

Într -un final....dacă nu ne putem întelege, dacă nu putem purta un DIalog prefer să vă consider morți.... Îmi este mai bine să ştiu că nu am părinți decât să am unii indiferenți...

Sau poate nu există iubire...ŞI nu vreau să forțez pe nimeni. Dragoste cu sila nu se poate...ŞI ne e mult mai bine să ştim.

5 comentarii:

Laura spunea...

Universul este guvernat de o lege a compensatiei. Sunt sigura ca anumite lipsuri sunt compensate cu multe plinuri. Nu poate fi totul perfect. Stiu ca e dureros, dar sunt lucruri care nu depind de tine, pe care nu le poti influenta, imbunatati. Trebuie doar sa le accepti ca pe un dat natural. Aaaaa, si sa nu crezi ca in alte familii totul e roz. Nu se stie niciodata cata amaraciune se ascunde in spatele unui zambet.

Laura spunea...

Eu am fost multa vreme invidioasa pe familiile acelea minunate, in care plutea armonia, pacea, echilibrul. Dar...daca ai putea sa cunosti toate dedesubturile lor, ai fi recunoscatoare pentru suferinta ta. O spun din experienta proprie.

Catalina Chingaru spunea...

Mulțumesc, Laura, pentru comentariu. Sunt intr-o perioadă foarte sensibilă. Cu toate astea nu consider că e dificil să creşti copii. Consider că e foarte dureroasă lipsa de sensibilitate a celor din jur... Este o perioadă delicată şi din păcate nu a existat o educație în acest sens... Sper doar să țin minte şi să-mi ajut copiii şi nepoții aşa cum am eu acum nevoie...

Catalina Chingaru spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Laura spunea...

Doar asta putem face, sa nu repetam greselile.