Ultimele zile au fost cam triste pentru mine, am stat si am meditat asupra unor lucruri pe care le aveam tot timpul sub priviri dar pe care refuzam sa le trec prin filtrul gandirii mele si le luam de-a gata de la altii. Concluziile sunt triste. Iar ca urmare a tristetii care m-a cuprins mi-am amintit de un alt moment mai vechi in care m-am simtit pusa la zid.
Eram cam la trei luni dupa ce nascusem si ne-au vizitat niste rude mai indepartate. Din una in alta, ajungem la subiectul concediului de maternitate. Desi sustinusem sus si tare din perioada sarcinii ca stau cat se poate de mult acasa cu copilul, ca doi ani ar fi chiar putin (mai-mai sa ma iau la harta cu statul sa mareasca perioada de maternitate), dupa nastere nu mai eram convinsa. S-a nimerit ca vizita sa fie exact dupa ce depusesem actele pentru indemnizatie, si, netam-nisam ma pomenesc chestionata de doamna respectiva, si ea mamica, de ce stau doar un an? Ca pentru copil este bine sa stai doi ani, ca are nevoie de mama lui, ca e foarte important pentru el, de ce si de ce stau doar un an? Eu ma cam balbiiam, incepusem sa ma simt incoltita (desi doar ea ma judeca) si vinovata (mai avem putin si-mi dadeau lacrimile).
Nu stiu ce am avut, parca imi pierdusem mintile, incepusem sa ma intreb si eu de ce am ales sa stau doar un an. Incepusem si eu sa cred ca nu am nicio scuza, nicio justificare, ca sunt o mama denaturata daca nu vreau sa stau cu copilul acasa sa am grija de el. Cred ca daca mai insista, nodul din gat ar fi iesit la suprafata si chiar as fi izbugnit in lacrimi.
Atunci n-am avut puterea sa spun in vorbe, dar acum, dupa ceva timp mi-am adunat gandurile si sentimentele si pot spune sus si tare ca decat o mama nebuna, iritata si incruntata, mai bine o ora sau doua pe zi de calitate. Nu am de gand sa-mi cer scuze pentru sanatatea mea psihica. Statul acasa ma termina, ma anihileaza ca om, ma scoate din circulatie, ma prosteste! Decat sa-mi bat copilul in fiecare zi, mai bine petrecem o ora intreaga de joaca dimineata sau seara dupa serviciu.
Desi stiu cat de important este pentru psihicul celui mic ca mama sa-i fie alaturi cat mai mult, mi se pare suficient un an de zile cat ma dedic doar lui, fata de cum am fost crescuti cei din generatia mea, doar sase sau sapte luni si apoi trimisi la bunici iar parintii ne vizitau doar in weekenduri. Imi tin minte si acum parintii (cred ca este cea mai veche si mai trista amintire a mea) distantandu-se de mine, eu fiind in ragul casei iar ei cu spatele plecand. Asa macar copilul meu se bucura de mine un an intreg si apoi tot o sa ne vedem in fiecare zi, chiar daca doar dimineata si seara.
Concluzionand, nu imi voi cere scuze pentru ce simt, pentru sanatatea mea psihica, caci daca mie mi-e bine, el va avea o mamica buna si mai linistita, nerabdatoare sa vina acasa sa-si imbratiseze copilul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu