duminică, 15 martie 2015

Acum stiu de ce copiii au nevoie de ambii parinti

Din literatura de specialitate stiam ca, de cele mai multe ori, copiii care provin dintr-un mediu dezorganizat, cu parinti divortati, ajung infractori, criminali, in general oameni cu o viata agitata/dezorganizata.

Ma uitam si la copilul meu ca era altfel in prezenta tatalui lui sau a bunicului. Cand lipsesc, le simte lipsa, si cand se revad, le spune si arata dragostea lui neconditionata. Eram un pic geloasa, recunosc, sa vad ca eu, ca mama, nu sunt suficienta. Si nici inconjurat de toata iubirea de mama si bunica si oricine ar mai fi in jur sa-i cresca, cand e tatal si bunicul, copilul isi schimba comportamentul, e mai fericit, mai implinit.

Acum cateva luni, cand ramaneam doar eu cu el acasa si se supara pe mine din varii motive, cerea la tati. Chiar ma gandem cu invidie si gelozie daca ma iubeste pe mine mai putin... Apoi sotul mi-a zis ca si dupa mine plange cand raman doar ei. Fiu! M-am linistit! Ma iubeste si pe mine! :D

Ieri am avut o revelatie, nu mai stiu cum, mi-am dat seama ca un copil are nevoie de ambii parinti ca de niste poli intre care el oscileaza. Are nevoie de amandoi ca sa poata oscila, sa se poata ghida. Parintii sunt doi nu degeaba, ei sunt farurile, sunt punctele de sprijin si de orientare pentru un copil.

Acum, nu am nimic cu homosexualii, dar nu degeaba parintii sunt de sexe diferite, e nevoie de o parte feminina si una masculina (atat la propriu cat si la figurat). Unul e rece, altul cald, unul sensibil, altul mai pragmatic, etc, se completeaza reciproc (desigur, rolurile se pot schimba oricand). Cu unul discuta ceva, cu celalalt parinte discuta altceva/altfel. Dar intre doi parinti copilul se simte cel mai in siguranta, are mai multa incredere in el insusi si in mediul inconjurator.

Spun asta dupa o saptamana de observat copilul dupa o lipsa de acasa de aproape trei saptamani (cea mai lunga perioada departe de noi pana la varsta de trei ani). L-am luat acasa duminica si luni dimineata la gradi era terminat, foarte trist, aproape ca-i venea sa planga, dar s-a abtinut. Apoi, luni dupa gradi era nerabdator sa ne vada. Ne-a facut o gramada de declaratii ca ne iubeste, a stat la mine in brate, ne-am imbratisat mult, ne-am marturisit dorul reciproc. Si cam toata saptamana ne-am facut declaratii de dragoste zilnic de mai multe ori. Apoi in zilele urmatoare era bucuros sa mearga la gradi, se ducea cu zambetul pe buze in clasa, ne-a zis chiar ca ne iubeste, si pe mine si pe ta-su, ca-l ducem la gradi...



Duminica, atunci cand de regula suntem amandoi acasa si petrecem cel mai mult timp toti trei, copilul e cel mai fericit. Nu stie cum sa se mai comporte, cum sa-si gestioneze emotiile puternice de fericire - se vede pe el.


Asadar, mai ganditi-va cand vreti sa divortati (recunosc ca si eu am cochetat cu gandul asta, desi nu aveam vreun motiv intemeiat, erau doar frustrari personale ce se pot rezolva si altfel) atunci cand e un copil mic la mijloc. Chiar daca par sa nu fie afectati, ei sunt. Pentru ca ei sunt foarte sensibili la tot ce-i inconjoara. Doar din simplul fapt ca sunt sensibili la starea mamei, asa cum e mama asa sunt si ei, ei chiar oglindesc comportamentul si starea parintilor, si ne dam seama cat sunt de sensibili la tot ce-i inconjoara.


Acest post nu se vrea o pledoarie pentru a ramane impreuna cu orice chip de dragul copiilor. Nu. Sunt si cazuri cand este mult mai bine pentru copil ca parintii sa se desparta. Acest post este doar o revelatie proprie din observarea propriului copil si a comportamentului lui. Inainte doar vedeam ca e mai fericit langa partea masculina din familie, acum inteleg si de ce. :)