Ce repede au trecut 3 ani și jumătate! Ce repede au trecut 4 săptămâni de când am născut!
Ce greu trec momentele cand cel mic plânge și minutele sau orele în care îl țin în marsupiu sau în brațe! Nu ma plang (deși un mic ajutor nu ar strica...) ba chiar acum mă pot bucura să-mi țin copilul in brațe. Doar ce am altceva de făcut? De ce stau acasă?
Doar uitându-mă la copiii mei (doar ai mei, da? :)), îmi dau seama ce repede trece timpul! Nici acum nu-mi vine să cred că au trecut 3 ani și 8 luni de la primul copil... Aproape 4 ani! Câte puteam face in tot timpul ăsta! Puteam să-mi pun pe picioare afacerea de săpunuri și produse naturale, puteam sa scriu câte o carte în fiecare an, puteam să fac al doilea copil mai devreme, puteam să dezvolt o altă afacere, puteam să mă specializez ca pedagog Montessori, puteam să..., să... Și să!
Acum la al doilea copil, parcă mă mai nasc și eu încă o dată! O iau iar de la zero. Un nou început! De data asta mi-am promis două lucruri: până la anul trebuie să iau permisul (acum promit de față cu toată lumea, iată) și mă dedic afacerii în care am intrat de curând. Și pentru ca astea două lucruri să se întâmple la un moment dat, să dea rezultate, fac și voi face câte ceva zilnic! Am zis! Îmi sunteți martori! La anul va rog sa ma luați la întrebări, da? Mulțumim umesc anticipat
marți, 22 septembrie 2015
vineri, 18 septembrie 2015
Visez să scriu o carte gen Sandra Brown (Danielle Steele sau care o mai fi de actualitate)
... dar nu trivială, ci cât mai autentică, mai aproape de realitate. Mi-ar plăcea să pun într-un loc toate poveștile iubirilor mele din adolescență. Sau câte o carte pentru fiecare din ele, căci unele din ele tare frumoase și intense au mai fost!
Nu mi-e rușine să le asociez cu Sandra Brown. Asta îmi aduce aminte de un exercițiu de imaginație indus de profesoara de limba și literatura română din liceu prin care ne-a rugat sa scriem și noi o scenă amoroasă. Așa ca exercițiu, să vedem că suntem și noi capabili. Acest exercițiu îmi ramane pe retina amintirilor ca o încurajare pentru visul meu. Mi-ar plăcea să scriu toate poveștile mele de dragoste pentru a le putea reciti și la bătrânețe. Dar mai ales pentru a nu le uita. De uitare mă tem cel mai tare...
Azi am avut o revelație. Revelațiile vin când îți permiți să te relaxezi, să fii pozitiv,aa să te bucuri de moment, de tot. În cazul meu tocmai am avut o revelație citind o carte de Jim Dornan ("Este simplu, dar nu evident") și ascultând o piesă a lui Pitbull, "Fun" și mi-am dat seama de câteva lucruri. Pe de o parte că judecăm greșit toți soliștii sau formațiile de muzică ușoară care afișează un stil de viață ostentativ (din punctul nostru de vedere), în care parcă doar se distrează (fără să știm munca din spate și anii care le-au trebuit să ajungă acolo). Asta pe fondul a ce spunea Jim Dornan, ca în Amway este o atmosferă pozitivă, partenerii se încurajează și-și laudă și evidențiază reciproc calitățile. Atmosferă care priește și dă rezultate. În totalitate de acord. Dacă vrei un rezultat pozitiv, îl obții prin acțiuni pozitive. Asta prin comparație cu atmosfera de la jobul clasic, unde, de cele mai multe ori, ai parte de o atmosferă negativă, cu presiune din partea superiorului, competiție între colegi, etc.
O paralelă mă duce cu gândul la ce predica și Maria Montessori în însemnările ei în baza observării comportamentului copiilor. Ea pleda tot pentru un aer pozitiv, multă observare, accent pe reușite, dar fără încurajări gratuite ci doar la reușitele cu adevărat importante, pentru oferirea unui model de urmat, mai puține cuvinte și mai multă libertate de mișcare și acțiune pentru copil (punerea la dispoziție a cât mai multor ocazii de activități din cele mai variate).
O altă revelație (deci am avut parte de o dublă revelație azi!) a fost să-mi dau seama că Pitbull, pe care de altfel nu-l sufeream, deși are unghiuri simpatice, seamănă cu un fost iubit din anii mei de tinerețe intensă. Eram undeva între clasa a 12-a și primul an de facutalte când l-am cunoscut pe Dan C. A fost scurtă relația, dar atât de intensă pentru mine! (iar acesta ar putea fi începutul uneia dintre povești)
VA URMA
sau nu...
Nu mi-e rușine să le asociez cu Sandra Brown. Asta îmi aduce aminte de un exercițiu de imaginație indus de profesoara de limba și literatura română din liceu prin care ne-a rugat sa scriem și noi o scenă amoroasă. Așa ca exercițiu, să vedem că suntem și noi capabili. Acest exercițiu îmi ramane pe retina amintirilor ca o încurajare pentru visul meu. Mi-ar plăcea să scriu toate poveștile mele de dragoste pentru a le putea reciti și la bătrânețe. Dar mai ales pentru a nu le uita. De uitare mă tem cel mai tare...
Azi am avut o revelație. Revelațiile vin când îți permiți să te relaxezi, să fii pozitiv,aa să te bucuri de moment, de tot. În cazul meu tocmai am avut o revelație citind o carte de Jim Dornan ("Este simplu, dar nu evident") și ascultând o piesă a lui Pitbull, "Fun" și mi-am dat seama de câteva lucruri. Pe de o parte că judecăm greșit toți soliștii sau formațiile de muzică ușoară care afișează un stil de viață ostentativ (din punctul nostru de vedere), în care parcă doar se distrează (fără să știm munca din spate și anii care le-au trebuit să ajungă acolo). Asta pe fondul a ce spunea Jim Dornan, ca în Amway este o atmosferă pozitivă, partenerii se încurajează și-și laudă și evidențiază reciproc calitățile. Atmosferă care priește și dă rezultate. În totalitate de acord. Dacă vrei un rezultat pozitiv, îl obții prin acțiuni pozitive. Asta prin comparație cu atmosfera de la jobul clasic, unde, de cele mai multe ori, ai parte de o atmosferă negativă, cu presiune din partea superiorului, competiție între colegi, etc.
O paralelă mă duce cu gândul la ce predica și Maria Montessori în însemnările ei în baza observării comportamentului copiilor. Ea pleda tot pentru un aer pozitiv, multă observare, accent pe reușite, dar fără încurajări gratuite ci doar la reușitele cu adevărat importante, pentru oferirea unui model de urmat, mai puține cuvinte și mai multă libertate de mișcare și acțiune pentru copil (punerea la dispoziție a cât mai multor ocazii de activități din cele mai variate).
O altă revelație (deci am avut parte de o dublă revelație azi!) a fost să-mi dau seama că Pitbull, pe care de altfel nu-l sufeream, deși are unghiuri simpatice, seamănă cu un fost iubit din anii mei de tinerețe intensă. Eram undeva între clasa a 12-a și primul an de facutalte când l-am cunoscut pe Dan C. A fost scurtă relația, dar atât de intensă pentru mine! (iar acesta ar putea fi începutul uneia dintre povești)
VA URMA
sau nu...
joi, 17 septembrie 2015
Povestea celor două nașteri
Înainte să nasc din nou, mă gândeam cum va mai decurge și cea de-a doua naștere... Îmi era ceva mai multă teamă, știam ce mă așteaptă și îmi era teamă de durerile de după. Am născut prin operație de cezariană și prima și a doua oară. Nu am cerut eu cezariană, am avut un virus pe col și doctora mi-a zis de la început că nu vrea sa riscăm să scoatem copilul prin colul cu probleme. Apoi în ultimul trimestru am avut tensiunea mare cu risc de preeclampsie, deci nici nu se punea problema de naștere naturală. A doua oară mi-au iesit analizele foarte proaste. Ce n-am avut? Anemie, trigliceridele au ajuns la 700 in ultimul trimestru, tensiunea mică de data asta, riscul de pierdere al sarcinii din primul trimestru și tratamentul hormonal, a mai ieșit și o infecție în sânge... Am avut o burtă uriașă, fără să exagerez, pielea îmi era așa întinsă că mi se părea că va exploda! Nu mai puteam să fac nici cel mai mic efort fizic, că rămâneam fără aer, iar durerile de coloană si mijloc mă terminau! Toate astea pe fondul disponibilității limitate a doctorei mele, m-au făcut să nu clipesc când doctora m-a programat. Abia așteptam!
Dacă ar fi să aleg a treia oară, aș vrea să experimentez și nașterea naturală. Nu mi-a plăcut DELOC nașterea prin operație! Și sper să nu mai fie nevoie vreodată să fac vreo operație, nu am toleranță la durere fizică. Am avut niște dureri de la operație în zilele următoare de nu mă puteam da jos din pat să merg la toaletă...
Operația în sine (prima) a decurs fără probleme. Am avut încredere totală în medicul meu ginecolog! Mi-am zis împăcată, dacă o fi să mor, asta mi-a fost viața (cezariana fiind prima intervenție chirurgicală din viata mea), are cine să aibă grijă de copil, eram împăcată cu ideea. Totul bine, anestezia și-a făcut treaba, la 9;30 am intrat în sala de operații , iar la 9;45 copilul era afară! :) Îmi amintesc și acum, deși eram amețită, sunetul ca de pisoi, un mieunat subțire ce mi-a umlut ochii de lacrimi. Anestezista m-a întrebat dacă mă doare ceva. Am dat din cap că nu. Prea bine nu-mi amintesc cum arata copilul, era albicios la piele. Doctora mi l-a arătat dintr-o parte, eu eram amețită, apoi l-a dus într-o altă sală să-l șteargă, să-l cântărească și l-au ținut niște ore la incubator. Am impresia ca asta e procedura standard, căci nu mi-au zis să fie probleme. Nu mai știu ce notă a luat, oricum, nu mi se pare relevant. Cred ca 9, ca la op cez nu se dă nota 10.
Ei, a doua oară operația nu a mai decurs așa "pe roate". Pentru că am avut scăderi de tensiune, o infecție, mi-au administrat mai multe medicamente, nu știu exact ce, antibiotic și probabil ceva să-mi ridice tensiunea, am stat mai mult în sala de operație. Și pe copil s-au muncit ceva doctorițele să-l scoată. A fost mare și într-o poziție în care nu se aștepta doctora. Au tras ceva de el, amândouă! Cred că nu aveau loc să-l scoată din cauza capului mare. De data asta nu mi-au mai dat lacrimile de emoție. De data asta plânsul celui de-al doilea mi s-a părut urât căci era parcă răgușit. :) Apoi durerile de a doua zi au fost aceleași, identice! Cred că a contat că am avut o asistentă pe care o cunoșteam de câțiva ani, tare drăguță și datorită ei am scos sonda mai repede. A, da, dacă nu știați, la operații ți se pune sondă să nu faci pe tine-oribil! Nu știu cum e la naștere naturală, dar am văzut la neonatologie o mămică la 3 ore după naștere alăpta copilul. Arăta fresh, față de noi astealalte cu cezariană cocoșate de dureri ca niște babe...
Pe copil l-au ținut 3 zile la incubator căci li s-a părut să sufere și el de infecție. I-au făcut analize aproape zilnic, sărăcuțul, antibiotic, secreție stomacală. Până la urmă au ieșit bine analizele și joi mi l-au dat în salon. Deși mi-au zis de posibila infecție, nu mi-am făcut nicio secundă griji! Am fost sigură că nu are nimic! Nu știu dacă am simțit, dacă a fost altceva, dar am avut o liniște sufletească pe care nimeni nu mi-o putea clinti. Și am avut dreptate! :)
Am supraviețuit celor două operații, slavă cerului că nu mai tinem minte durerile fizice! După a doua naștere și mai ales după burta uriașă, acum sunt super-fericită! Mă văd suplă în oglindă! :))) Sunt mai energică și deja am început alergările pe loc în casă. De când eram imobilizată de burta uriașă tânjeam după libertatea de a mă mișcă liber. Acum mă plimb fericită prin casă că pot alerga, dacă vreau, că mă pot apleca să iau ceva de jos! E fantastic să poți! Abia acum înțeleg bătrânii sau pe cei cu handicapuri fizice care nu se pot mișca. :( Este horror! Îmi pare rău pentru ei!
Dacă aveți întrebări legate de operația cezariană, vă aștept. Pupici!
Dacă ar fi să aleg a treia oară, aș vrea să experimentez și nașterea naturală. Nu mi-a plăcut DELOC nașterea prin operație! Și sper să nu mai fie nevoie vreodată să fac vreo operație, nu am toleranță la durere fizică. Am avut niște dureri de la operație în zilele următoare de nu mă puteam da jos din pat să merg la toaletă...
Operația în sine (prima) a decurs fără probleme. Am avut încredere totală în medicul meu ginecolog! Mi-am zis împăcată, dacă o fi să mor, asta mi-a fost viața (cezariana fiind prima intervenție chirurgicală din viata mea), are cine să aibă grijă de copil, eram împăcată cu ideea. Totul bine, anestezia și-a făcut treaba, la 9;30 am intrat în sala de operații , iar la 9;45 copilul era afară! :) Îmi amintesc și acum, deși eram amețită, sunetul ca de pisoi, un mieunat subțire ce mi-a umlut ochii de lacrimi. Anestezista m-a întrebat dacă mă doare ceva. Am dat din cap că nu. Prea bine nu-mi amintesc cum arata copilul, era albicios la piele. Doctora mi l-a arătat dintr-o parte, eu eram amețită, apoi l-a dus într-o altă sală să-l șteargă, să-l cântărească și l-au ținut niște ore la incubator. Am impresia ca asta e procedura standard, căci nu mi-au zis să fie probleme. Nu mai știu ce notă a luat, oricum, nu mi se pare relevant. Cred ca 9, ca la op cez nu se dă nota 10.
Ei, a doua oară operația nu a mai decurs așa "pe roate". Pentru că am avut scăderi de tensiune, o infecție, mi-au administrat mai multe medicamente, nu știu exact ce, antibiotic și probabil ceva să-mi ridice tensiunea, am stat mai mult în sala de operație. Și pe copil s-au muncit ceva doctorițele să-l scoată. A fost mare și într-o poziție în care nu se aștepta doctora. Au tras ceva de el, amândouă! Cred că nu aveau loc să-l scoată din cauza capului mare. De data asta nu mi-au mai dat lacrimile de emoție. De data asta plânsul celui de-al doilea mi s-a părut urât căci era parcă răgușit. :) Apoi durerile de a doua zi au fost aceleași, identice! Cred că a contat că am avut o asistentă pe care o cunoșteam de câțiva ani, tare drăguță și datorită ei am scos sonda mai repede. A, da, dacă nu știați, la operații ți se pune sondă să nu faci pe tine-oribil! Nu știu cum e la naștere naturală, dar am văzut la neonatologie o mămică la 3 ore după naștere alăpta copilul. Arăta fresh, față de noi astealalte cu cezariană cocoșate de dureri ca niște babe...
Pe copil l-au ținut 3 zile la incubator căci li s-a părut să sufere și el de infecție. I-au făcut analize aproape zilnic, sărăcuțul, antibiotic, secreție stomacală. Până la urmă au ieșit bine analizele și joi mi l-au dat în salon. Deși mi-au zis de posibila infecție, nu mi-am făcut nicio secundă griji! Am fost sigură că nu are nimic! Nu știu dacă am simțit, dacă a fost altceva, dar am avut o liniște sufletească pe care nimeni nu mi-o putea clinti. Și am avut dreptate! :)
Am supraviețuit celor două operații, slavă cerului că nu mai tinem minte durerile fizice! După a doua naștere și mai ales după burta uriașă, acum sunt super-fericită! Mă văd suplă în oglindă! :))) Sunt mai energică și deja am început alergările pe loc în casă. De când eram imobilizată de burta uriașă tânjeam după libertatea de a mă mișcă liber. Acum mă plimb fericită prin casă că pot alerga, dacă vreau, că mă pot apleca să iau ceva de jos! E fantastic să poți! Abia acum înțeleg bătrânii sau pe cei cu handicapuri fizice care nu se pot mișca. :( Este horror! Îmi pare rău pentru ei!
Dacă aveți întrebări legate de operația cezariană, vă aștept. Pupici!
marți, 15 septembrie 2015
Mai greu e la primul copil
De curând m-a întrebat cineva cum este cu doi copii. Nu am apucat să-i răspund, dar întrebarea nu mi-a dat pace. Și eu mă întrebam înainte și cred că orice mamă cu un copil se întreabă cum ar fi cu doi, dacă să mai facă sau nu. Așa mă gândeam și eu și mă minunam și încercam să-mi imaginez. De cele mai multe ori cuplurile abandonează să mai facă un copil. Se opresc la unul, fiecare are motivele lui, nu are rost să le dezbat. Nici noi nu știam ce să facem. Dar știți vorba aia românească: un copil e puțin, doi sunt deja prea mult! :)) Pentru că ne plac copiii am zis că poate mai facem, nu ne-am propus ferm și când să-l facem. Acum regret ca nu l-am făcut mai repede și mai aproape de primul.
Ei, dar toate au rostul lor, sunt convinsă că lucrurile decurg exact așa cum ar trebui să fie. Deocamdată suntem bine. Suntem acasă de mai bine de două săptămâni. Suntem sănătoși amândoi. Fratele mai mare a reacționat bine, deocamdată nu am zărit nicio urmă de gelozie, deci totul bine. Îi este drag de cel mic și l-ar pupa și mângâia foarte des.
Adevărul e că mai greu e la primul copil: ți se schimbă radical viața. Nu mai ai libertatea de a face oricând orice, ai nevoie de ajutor cu copilul, cu casa, plus responsabilitatea mare pe termen lung. Cu alte cuvinte, ți se dă peste cap viața. :D Plus: multe necunoscute, multe întrebări, multe griji, teama de necunoscut, te întrebi dacă vei fi mamă bună, dacă te vei descurca, dacă chiar ești pregătită /pregătiți să fii/fiți părinți, dacă ai tot ce-ți trebuie ca să-l crești, etc, etc.
Niciodată nu ești pregătit sa fii părinte, pentru că nu ai de unde să știi ce înseamnă și ce presupune asta, și mai ales ce vei simți când vei deveni părinte.
Nu ai nevoie de lucruri materiale sa crești un copil. Un copil crește și printre caramizi. Și ce dacă nu ai 3 camere? Și ce dacă stai cu chirie? Și ce dacă ai doar o cameră gata? Și ce dacă nu ai camera copilului? El nu te va critica pentru toate astea, el are nevoie de iubire in primul rând, de căldură, lapte și curățenie.
Trecerea la statutul de părinte este o mare schimbare in viața unei persoane. Eu îi respect pe cei care aleg o viață fără copii, este alegerea lor și înseamnă că viața pe care o trăiesc le este suficientă. Și mai mult îi respect pe cei care fac copii, dar cel mai mult îi respect pe cei care fac și mai mult de atât, care se auto-depasesc ca oameni și iau in serios "meseria" de părinte.
Acum la al doilea copil sunt mult mai relaxată, mai liniștită și asta se vede, contează pentru liniștea mea interioară. Iar asta înseamnă că pot avea grijă mult mai bine de cel mic și de mine. Restul vine de la sine. Cică ar fi mai greu cu doi copii, dar deocamdată mi se pare același lucru ori doi, nu mai mult, ci doar de două ori, adică același lucru repetat. Să vedem și în timp dacă îmi păstrez părerea...
Un lucru e sigur, casa plină e veselă, se vor juca împreună, se vor ajuta, se vor avea unul pe altul toată viața. Iar eu abia aștept să se facă mari, băieții mei, deja mă imaginez mândră de și cu ei. :)
Ei, dar toate au rostul lor, sunt convinsă că lucrurile decurg exact așa cum ar trebui să fie. Deocamdată suntem bine. Suntem acasă de mai bine de două săptămâni. Suntem sănătoși amândoi. Fratele mai mare a reacționat bine, deocamdată nu am zărit nicio urmă de gelozie, deci totul bine. Îi este drag de cel mic și l-ar pupa și mângâia foarte des.
Adevărul e că mai greu e la primul copil: ți se schimbă radical viața. Nu mai ai libertatea de a face oricând orice, ai nevoie de ajutor cu copilul, cu casa, plus responsabilitatea mare pe termen lung. Cu alte cuvinte, ți se dă peste cap viața. :D Plus: multe necunoscute, multe întrebări, multe griji, teama de necunoscut, te întrebi dacă vei fi mamă bună, dacă te vei descurca, dacă chiar ești pregătită /pregătiți să fii/fiți părinți, dacă ai tot ce-ți trebuie ca să-l crești, etc, etc.
Niciodată nu ești pregătit sa fii părinte, pentru că nu ai de unde să știi ce înseamnă și ce presupune asta, și mai ales ce vei simți când vei deveni părinte.
Nu ai nevoie de lucruri materiale sa crești un copil. Un copil crește și printre caramizi. Și ce dacă nu ai 3 camere? Și ce dacă stai cu chirie? Și ce dacă ai doar o cameră gata? Și ce dacă nu ai camera copilului? El nu te va critica pentru toate astea, el are nevoie de iubire in primul rând, de căldură, lapte și curățenie.
Trecerea la statutul de părinte este o mare schimbare in viața unei persoane. Eu îi respect pe cei care aleg o viață fără copii, este alegerea lor și înseamnă că viața pe care o trăiesc le este suficientă. Și mai mult îi respect pe cei care fac copii, dar cel mai mult îi respect pe cei care fac și mai mult de atât, care se auto-depasesc ca oameni și iau in serios "meseria" de părinte.
Acum la al doilea copil sunt mult mai relaxată, mai liniștită și asta se vede, contează pentru liniștea mea interioară. Iar asta înseamnă că pot avea grijă mult mai bine de cel mic și de mine. Restul vine de la sine. Cică ar fi mai greu cu doi copii, dar deocamdată mi se pare același lucru ori doi, nu mai mult, ci doar de două ori, adică același lucru repetat. Să vedem și în timp dacă îmi păstrez părerea...
Un lucru e sigur, casa plină e veselă, se vor juca împreună, se vor ajuta, se vor avea unul pe altul toată viața. Iar eu abia aștept să se facă mari, băieții mei, deja mă imaginez mândră de și cu ei. :)
luni, 14 septembrie 2015
5 septembrie, ziua în care ne-am cunoscut
A fost odată o profesoară de engleză de liceu care ne stimula și imboldea mereu, ne povestea lucruri nemaiauzite la clasă și ne fascina, datorită căreia am ales engleza la facultate. Si nu mai știu în ce clasă, ne-a pus pe fiecare să ne gândim, dacă ar exista peștișorul de aur care împlinește 3 dorințe, care ar fi acelea. Eu am ales așa: 1. Să am o viață împlinită (adică: un soț, o casă, copii, mașină, cățel, purcel, etc); 2. Să-l pot vedea pe Picasso pictând; iar a treia nu mi-o amintesc acum.
Ei uite că prima dorință mi s-a împlinit. S-au împlinit mai multe de-a lungul timpului, dacă stau bine să mă gândesc, cam tot ce mi-am dorit. Prima dorință a început să se împlinească din 2009 de când am cunoscut actualul soț. S-a îmtâmplat la nunta prietenilor noștri, Alina și Viorel, eu din partea miresei, iar el din partea mirelui. Eu l-am remarcat prima, dar l-am lăsat pe el să vină la mine. Nu sunt timidă, dar știu că bărbații sunt vânătorii și am zis să-i las lui partea cu "vânătoarea" dacă vreau o relație mai serioasă.
Cu câteva săptămâni înaintea nunții prietenilor noștri chiar mi-am pus o dorință sinceră și clară și cu voce tare (îi spuneam unei foste colege de la serviciu): vreau un iubit care să mă iubească, să se poarte frumos cu mine, să ne respectăm reciproc, în primul rând și apoi să ne iubim. Aspectul FIZIC e mai puțin relevant dacă ne înțelegem. Si asta îmi întărește convingerea că dacă știi clar ce vrei, ai șanse de 99% să se împlinească.
Ce plin de viață mi s-a părut la nuntă, cum dansa cu poftă nebună, mi-am zis: sigur iubește viața și cine iubește viața, iubește și greutățile ei și tot ce are ea de oferit, și cu bune și cu rele. M-am lăsat greu invitată la dans, am vrut să văd dacă chiar este interesat. Am ieșit pe hol să vorbim și l-am testat din nou, de data asta să văd dacă e gelos: m-a invitat cavalerul de onoare la dans și am acceptat, dar i-am lăsat plicul să-l țină până termin dansul. A trecut și acest test. :) Le-a picat pe toate la plecare, când a turnat vinul din carafe în sticla pe care a luat-o la plecare... Dar am zis să-i mai acord o șansă. Nu-mi plac geloșii, alcoolicii sau cei cu alte probleme psihice, iar el îmi inspira încredere, în ciuda imaginii de final cu sticla de vin. :)
Si bine am făcut, duminică ne-am reîntalnit la "potroace" și am continuat discuțiile. M-a cucerit cu darul lui de a te face unică și dorită. Sau poate asta este dorința fiecarei fete în căutare de prinț...? Duminică seara l-am luat de mână pe bancheta din spatele mașinii unei cunoștințe care avea și ea drum la București, în semn de încurajare pentru el. A înțeles repede, săptămâna următoare aveam prima întâlnire și cam la o lună după, ne-am mutat împreună. Nu pot să explic în cuvinte, dar am avut mereu darul să "simt" persoanele de lângă mine: să simt dacă pot avea încredere în ele, să le simt calde sau reci, ascunse sau deschise, etc. Mi-a plăcut mult căldura și deschiderea pe care le emana, și încă mai tânjesc după ele când lipsește mult de acasă.
2010 a fost anul de acomodare, în care i-am zis că eu nu gătesc, fac curat și mă și duc la serviciu. A crezut probabil că o să "mă dau pe brazdă", că a fost anul în care teoretic m-a cerut de nevastă. Doar că n-a fost o cerere cu întrebare, mi-a dat un inel (după ce-mi adusese o pungă cu inele de aur cu câteva luni înainte ca să mi-l aleg). Mi-a trecut o străfulgerare prin cap, dar nu mă gândeam că atât de repede. Trebuia să mă ceară în concediu, la mare, dar a uitat inelul în buzunarul hainei din debara. Când ne-am întors de la mare l-am căutat, să verific dacă nu glumește, și l-am găsit. Cuminte, l-am pus la loc așteptând să mă ceară. Dar nu m-a întrebat, atât de sigur a fost pe el (sau poate a fost nesigur...?). Intr-o seara oarecare l-a scos si mi l-a oferit.
Așadar, 2009 a fost anul în care ne-am cunoscut și mutat împreună, 2010 anul de acomodare și al cererii în căsătorie, în 2011 ne-am "luat", în 2012 am făcut primul copil, ne-am luat mașină și am cununat primii fini. In 2013 ne-am luat "prima casă", iar în 2014 s-a întors roata, căci am ieșit din corporație și am stat "pe tușă" câteva luni, fără venit. Nu mi-a părut rău, căci am stat cu copilul acasă. Apoi am avut ocazia de mult visată să lucrez la o grădiniță Montessori ca asistent pedagog și am putut să-mi iau și copilul cu mine. A fost epuizant și fizic și psihic; fizic pentru că stăteam 10 ore în picioare și mâncarea nu era mereu garantată; și psihic pentru că eram cu copilul în aceeași clasă și nu i-a "picat bine" să mă vadă că împart atenția cuvenită lui cu ceilalți copii... Apoi am rămas însărcinată a doua oară și în 2015 avem al doilea copil...:)
Ce-i drept, nu am mai ieșit din țară, din luna de miere, dar e o chestiune de timp, am răbdare, și apoi, am realizat în 6 ani cât nu au reușit alții într-o viață. Pe de altă parte, sunt alții care au realizat mult mai multe ca noi, dar câți singuri, fără niciun ajutor?
Dragul meu, dupa cum mă știi, nu ne oprim aici, mai avem o grămadă de alte lucruri de realizat împreună!
La mulți ani!
TE IUBESC!
Ei uite că prima dorință mi s-a împlinit. S-au împlinit mai multe de-a lungul timpului, dacă stau bine să mă gândesc, cam tot ce mi-am dorit. Prima dorință a început să se împlinească din 2009 de când am cunoscut actualul soț. S-a îmtâmplat la nunta prietenilor noștri, Alina și Viorel, eu din partea miresei, iar el din partea mirelui. Eu l-am remarcat prima, dar l-am lăsat pe el să vină la mine. Nu sunt timidă, dar știu că bărbații sunt vânătorii și am zis să-i las lui partea cu "vânătoarea" dacă vreau o relație mai serioasă.
Cu câteva săptămâni înaintea nunții prietenilor noștri chiar mi-am pus o dorință sinceră și clară și cu voce tare (îi spuneam unei foste colege de la serviciu): vreau un iubit care să mă iubească, să se poarte frumos cu mine, să ne respectăm reciproc, în primul rând și apoi să ne iubim. Aspectul FIZIC e mai puțin relevant dacă ne înțelegem. Si asta îmi întărește convingerea că dacă știi clar ce vrei, ai șanse de 99% să se împlinească.
Ce plin de viață mi s-a părut la nuntă, cum dansa cu poftă nebună, mi-am zis: sigur iubește viața și cine iubește viața, iubește și greutățile ei și tot ce are ea de oferit, și cu bune și cu rele. M-am lăsat greu invitată la dans, am vrut să văd dacă chiar este interesat. Am ieșit pe hol să vorbim și l-am testat din nou, de data asta să văd dacă e gelos: m-a invitat cavalerul de onoare la dans și am acceptat, dar i-am lăsat plicul să-l țină până termin dansul. A trecut și acest test. :) Le-a picat pe toate la plecare, când a turnat vinul din carafe în sticla pe care a luat-o la plecare... Dar am zis să-i mai acord o șansă. Nu-mi plac geloșii, alcoolicii sau cei cu alte probleme psihice, iar el îmi inspira încredere, în ciuda imaginii de final cu sticla de vin. :)
Si bine am făcut, duminică ne-am reîntalnit la "potroace" și am continuat discuțiile. M-a cucerit cu darul lui de a te face unică și dorită. Sau poate asta este dorința fiecarei fete în căutare de prinț...? Duminică seara l-am luat de mână pe bancheta din spatele mașinii unei cunoștințe care avea și ea drum la București, în semn de încurajare pentru el. A înțeles repede, săptămâna următoare aveam prima întâlnire și cam la o lună după, ne-am mutat împreună. Nu pot să explic în cuvinte, dar am avut mereu darul să "simt" persoanele de lângă mine: să simt dacă pot avea încredere în ele, să le simt calde sau reci, ascunse sau deschise, etc. Mi-a plăcut mult căldura și deschiderea pe care le emana, și încă mai tânjesc după ele când lipsește mult de acasă.
2010 a fost anul de acomodare, în care i-am zis că eu nu gătesc, fac curat și mă și duc la serviciu. A crezut probabil că o să "mă dau pe brazdă", că a fost anul în care teoretic m-a cerut de nevastă. Doar că n-a fost o cerere cu întrebare, mi-a dat un inel (după ce-mi adusese o pungă cu inele de aur cu câteva luni înainte ca să mi-l aleg). Mi-a trecut o străfulgerare prin cap, dar nu mă gândeam că atât de repede. Trebuia să mă ceară în concediu, la mare, dar a uitat inelul în buzunarul hainei din debara. Când ne-am întors de la mare l-am căutat, să verific dacă nu glumește, și l-am găsit. Cuminte, l-am pus la loc așteptând să mă ceară. Dar nu m-a întrebat, atât de sigur a fost pe el (sau poate a fost nesigur...?). Intr-o seara oarecare l-a scos si mi l-a oferit.
Așadar, 2009 a fost anul în care ne-am cunoscut și mutat împreună, 2010 anul de acomodare și al cererii în căsătorie, în 2011 ne-am "luat", în 2012 am făcut primul copil, ne-am luat mașină și am cununat primii fini. In 2013 ne-am luat "prima casă", iar în 2014 s-a întors roata, căci am ieșit din corporație și am stat "pe tușă" câteva luni, fără venit. Nu mi-a părut rău, căci am stat cu copilul acasă. Apoi am avut ocazia de mult visată să lucrez la o grădiniță Montessori ca asistent pedagog și am putut să-mi iau și copilul cu mine. A fost epuizant și fizic și psihic; fizic pentru că stăteam 10 ore în picioare și mâncarea nu era mereu garantată; și psihic pentru că eram cu copilul în aceeași clasă și nu i-a "picat bine" să mă vadă că împart atenția cuvenită lui cu ceilalți copii... Apoi am rămas însărcinată a doua oară și în 2015 avem al doilea copil...:)
Ce-i drept, nu am mai ieșit din țară, din luna de miere, dar e o chestiune de timp, am răbdare, și apoi, am realizat în 6 ani cât nu au reușit alții într-o viață. Pe de altă parte, sunt alții care au realizat mult mai multe ca noi, dar câți singuri, fără niciun ajutor?
Dragul meu, dupa cum mă știi, nu ne oprim aici, mai avem o grămadă de alte lucruri de realizat împreună!
La mulți ani!
TE IUBESC!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)