Ziua mult așteptată

Mi-a plăcut să cred ca am un copil de 3 ani și 10 luni matur și deloc gelos pe fratele lui mai mic. Mi-a plăcut să cred că în cele fix 3 luni de când s-a născut cel mic, cel mare nu a simțit niciun pic de gelozie. Mi-a plăcut ideea, începeam să cred că perioada cea mai grea a trecut, ca s-a obișnuit cu el, că-l iubește suficient de mult încât să nu fie gelos... Chiar mă liniștisem, eram fericită cu pruncul meu acasă în timp ce cel mare era la grădiniță de dimineața până seara. Asta până când s-a îmbolnăvit a doua oară intr-o lună! Oare a somatizat gelozia pe frate'su?

Iată că ziua pentru care eram pregătită sufletește a sosit! Ieri, 24 noiembrie 2015, la fix 3 luni da când s-a născut cel mic, frac'su ăl mare a comis-o: l-a mușcat de deget!

Să vă spun contextul. Erau amadoi pe pat, cel mare se uita la desene, cel mic lângă el, liniștit, nu dormea, dar nici nu plângea. Fix ca-n poză, e făcută chiar ieri, înainte de eveniment:

Eu, fericită - foc și mândră de ce copii (liniștiți, înțelepți, maturi) am, mă duc la baie (tot cu gândul la ei, mereu cu gândul la ei, știți și voi, mame cu mai mulți copii), nu știu ce făceam, când aud deodată țipătul! Acel țipăt sfâșietor și ascuțit când ceva dureros tocmai s-antâmplat. Mă duc val-vârtej în dormitor și ei ca și cum nimic nu s-antâmplat. În primă fază cel mare nu mi-a spus ce i-a făcut. Ba chiar m-a mințit că nu i-a făcut nimic. Până i-am văzut urma dinților în jurul degetului mare...

Nu l-am certat, am mers pe latura sensibilă, tonul blând, încât a început să plângă că l-a mușcat. Că știu că îl iubește. Doar o spune zilnic. Și se vede când îl mângâie și pupă și îi vorbește cu drag.

Așa stăteam eu pe gânduri după mușcătură, cel mic și-a revenit repede în brațele mele:

Acum că liniștea mea s-a făcut țăndări, va trebui să reconsider timpul cu amândoi! Dar cum? Ce să fac să le demonstrez amândurora că-i iubesc?

Drept urmare aseară i-am făcut baie și celui mare. De acum, orice ar fi, poate să plângă cel mic cât o plânge (da' de unde? L-am pus pe mașina de spălat - acolo unde îl și schimb și spăl - și a adormit în timp ce-l spălam pe cel mare! :)), de aceste ritualuri mă voi ocupa tot eu! Și mai bine, îl spăl pe cel mic mai devreme, pe la un 19, îl adorm și după ora 20 ar trebui să fiu liberă pentru cel mare! :)

Reconsiderându-mi vorbele, mi-am dat seama că doar cu cel mic vorbesc pe un ton... mai... iubitor, mai dragalitor, să-i spun. Ca un mic experiment, când îi făceam baie și-l îmbrăcam pe cel mare, am început să-i vorbesc la fel ca celui mic. Nu mi-a venit să cred cum sorbea vorbele mele! Era tot un zâmbet și închidea ochii de plăcere! Ba chiar mi-a spus că-i place când îi vorbesc așa!

Azi deja mă încearcă vinovăția când vreau să-i vorbesc cu iubire celui mic... Mai ales când știu că-mi și răspunde cu gângureli! Îmi vine să mă ascund cu el, să nu ne audă cel mare... Și m-am trezit că mă abțin să-i mai vorbesc!

Am profitat la maxim de timpul cât a dormit cel mic, ca să mă joc cu cel mare: am construit împreună din lego: case, vile, trenuri și un robot; după culori, dimensiuni, asortări de culori. Nu aveam chef de lego, dar hei, dacă pentru el asta înseamnă că-l iubesc, am trecut peste. Apoi mi-a plăcut! :) chiar că pofta vine mâncând!

Încerc să-i împac pe amândoi. De exemplu, la prânz, cel mic poate nu doarme. Azi, ca să respectăm programul, eram așa : cu o mână îi dădeam celui mare să mănânce, cu o mână mâncam eu și cu un picior legănam caruciorul să adoarmă cel mic... Sau cu cel mic la sân îi citesc celui mare. Dar asta merge mai rar, caci seara poate cel mic nu mai vrea zgomote, sau cel mare renunță, căci își dorește toată atenția mea...

Noroc cu salteaua de activități Montessori! Seara aprind lampa cu multe leduri și îi pun muzică clasică.

Abia acum începe greul...

Dar... Diseară vin ajutoare: vine maia (mama mea) și va fi doar a lui Theo!

Așa că mămici, mai ziceți și voi din experiențele voastre!

A, și mă omoară statul lui la desene oricât. Mă gândesc că o fi un fel de refugiu sigur și ușor pentru momentele în care eu lipsesc de lângă el... Cum aș putea să-l fac să facă altceva?!?

Caut o mămică iubitoare

Dragă mămică,

Dacă:

- stai în Ilfov-Bragadiru sau București-Rahova
- ai nevoie de un venit suplimentar,
- iubești copiii și
- în același timp ai putea să mă ajuți cu bebe de câteva luni la tot ce ține de o gospodărie

Atunci ești potrivită pentru noi!

Pentru început, câteva luni (cam până prin iunie) am nevoie de câteva ore pe săptămână (stabilim de comun acord în prealabil) . Apoi voi avea nevoie de tine full-time, căci mă voi întoarce la serviciu.

Mai avem un baiat de aproape 4 ani (care merge la grădiniță) , așa că ai putea să aduci și puiul tău cu tine, când vom trece la program full-time. :)

Ce zici? Ne potivim?

De ce ne îmbolnăvim

Sursa foto aici.

Vă invit, dragi mămici, femei, bărbați, oameni in general, să priviți și să ascultați această înregistrare video dintr-o tabără pentru copii. Este genial ce s-a petrecut acolo! Mi-ar plăcea să se organizeze periodic și aș promova-o periodic fără vreo pretenție materială.

Veți vedea explicații pe înțelesul copiilor asupra cauzelor îmbolnăvirii noastre, ce este apa vie și cum o putem avea și noi, experimente pe fructe, legume, sucuri, acizi, ape din diferite surse, pentru a le testa daca sunt ape vii sau nevii/moarte.

Vizionare plăcută:

http://autovindecarea.blogspot.de/2015/11/tabara-de-craciun-2014-de-la-min-30.html

Comorile mele cele mai de preț

Pe primul l-am numit Theodor pentru că a fost darul lui Dumnezeu pentru noi. Ne doream copii după ce ne-am căsătorit, dar credeam că-i planificăm. A venit mai devreme, în condițiile în care nu credeam să rămân așa repede însărcinată (prin facultate am depistat că am ovare poli-chistice, ceea ce presupunea o probabilitate de sarcină mai redusă; ulterior am aflat că e o "boală" comună, întâlnită la majoritatea femeilor).

A fost (și încă este) copilul perfect: frumos (blond cu ochi albaștri), deștept, liniștit, înțelegător, jucăuș, iubitor, afectuos. De mic a fost liniștit, mânca și dormea. Nu am știut ce e aia bătut pe spate să râgâie, nici ținut in brațe după masă să nu regurgiteze sau să vomite. Curios din fire, după ce s-a ridicat în picioare a început să exploreze cu încredere totul in jur. Nu am mai avut nevoie de cărucior, căci el o lua la fugă vesel pe stradă, prin parc.

Pe al doilea l-am numit Gabriel, my angel Gabriel (e și o melodie a formației Lamb) este îngerul meu. Este un copil foarte empatic, când îl cert îi tremură buzița de jos să plângă. Când râd, de cele mai multe ori râde și el și gângurește (încă dinainte de 2 luni!). Ziua nu-i place să stea singur, are nevoie de cineva lângă el sau să se simtă protejat în brațele mele. Iubirea pentru el mă face să mă vindec sufletește.

La naștere mi s-a părut urât, dar pe zi ce trece mi se pare din ce în ce mai frumos. Cred că va avea și el ochii albaștri, și seamănă la privire cu Theodor.

Sunt firi diferite, dar presimt că se vor înțelege foarte bine când se vor face mari. Amandoi sunt sensibili și știu că se vor iubi și ajuta.

Când ai un bebeluș te bucuri de clipele frumoase din pruncie. Trăiești prezentul, cum ar veni. După ce mai crește începi să realizezi că e serioasă treaba, nu e o jucarie, este un adult in miniatură, care mai târziu va face alegeri, se va îndepărta, va avea viața lui independentă de a ta. Pe măsură ce trece timpul îți dai seama că e treabă serioasă și ești responsabil de educația lui și de formarea lui tot timpul cât e acasă.

Oricum ar fi, mă simt onorată să pot "modela" (atât cât pot eu mai bine) două ființe și cu mine trei...

Copiii din ziua de azi

Acum câteva zile am surprins cum fiul meu de nici 4 ani a găsit o soluție la o problemuță (chestie minoră care-mi dădea bătăi de cap), dar fără să caute, pur și simplu, pe moment, însă acum, drept să spun, îmi scapă :D

Weekendul ăsta, la fel, se joacă pe tabletă pentru prima oară, și pentru că se descărca, am pus-o la încărcat(cu el jucându-se în continuare). După ceva timp, știind că nu a dormit la prânz și e obosit, mă gândeam: oare nu-l deranjează firul când ține în poală tableta? Că pe mine mă deranjează când trebuie să se încarce și eu stau în pat. Mă uit la el perplexă, cum se joacă cu firul în sus, bineînțeles! Doh! (că doar tableta se poate roti!)

NO COMMENT

Cred că noi ăștia mai bătrâni, suntem inchistați în obiceiuri vechi și mai puțin deschiși /receptivi la soluții pentru probleme inexistente...

Punct și de la capăt . În fiecare zi!

Primul meu job a fost educatoare la o grădiniță privată tradițională. Era prin al treilea an de facultate, când îmi doream sa fiu independentă, să mă rup mai repede de finanțele părinților (care erau ele oricum rupte de mine, dar mă rog, să le suplinesc). Atunci am învățat perseverența (deși nu am aplicat-o de cele mai multe ori...) și anune dacă îți propui ceva(dar ideea e să-ți propui), ține-te zilnic de treaba respectivă și într-un final o să-ți iasă.

Îmi era teribil de frică în primele zile/săptămâni de copii! Eu eram una, iar ei de zece ori mai mulți! Era prima mea experiență, v-ați prins! Îmi era așa frică de ei, că ma tăiau toate transpirațiile. Mi se parea că nu mă vor asculta niciodată, darămite să facă vreo activitate coordonată de mine. Atunci am îngălbenit multe tricouri albe la subraț. Dar am învățat ceva: fiecare zi e un nou început. Fiecare zi vine cu noi șanse. Fiecare zi înseamnă ceva, e o întrecere cu tine însuți, o iei de la capăt. După câteva săptămâni de muncă cu copiii, vedeam rezultate, roadele muncii mele, mă felicitam că nu am renunțat și-mi dădeau noi forțe pentru proiectele viitoare.
Lecția asta am învățat-o de la directoarea grădiniței, care a muncit cu mine la început și care m-a făcut să mă auto-depășesc (un fel de dezvoltare personală). Atunci și datorită ei am învățat că imposibilul e posibil. Ceea ce de multe ori noi credem că e imposibil, este așa pentru că noi permitem să fie așa, abandonăm să încercăm măcar.
Cu fiecare nouă zi descopar ceva nou despre mine (mă re-descopăr) și parcă o iau de la zero. Zilnic. Acum datorez asta copiilor mei.

A, tot lecția perseverenței am mai învățat-o de la jocurile de pe facebook, la început nu reușesc, dar jucând același joc de mai multe ori, câștig și trec la nivelul următor. Ăsta e singurul beneficiu pe care-l găsesc jocurilor electronice. Dacă mai știți și alte modalități de a învăța perseverența, vă rog să-mi spuneți și mie.

Așa și acum, când stau pentru a doua oară acasă cu cel mic. Fiecare zi e o nouă provocare, o întrecere cu mine însămi, mereu mă surprind capabilă de lucruri de care nu credeam că sunt în stare. Iar când cred că am ajuns la capătul puterilor, găsesc noi și noi forțe. E incredibil de cate lucruri e capabilă ființă umană! Doar să vrei și mai ales, să ai un țel!

Că tot am fost aseară la un seminar, invitatul australian de origine turcă, Suha Evrim zicea și el: mintea umană e capabilă de orice își propune. Și dădea un exemplu ilar despre cazul clasic în care îți pui o ceașcă de cafea/ceai pe birou și te aștepți s-o verși. El chair a felicitat pe cineva care anticipase ceașca vărsată: "Felicitări, ești capabil de ori ce-ți pui în minte!" Persoana vizată s-a uitat cam urât, vă dați seama. Dar este exemplul clar despre mecanismele mintii umane: acționează după cum o antrenezi.

19 octombrie, o zi memorabilă

Azi fiul meu m-a întrebat dacă ne căsătorim . Eu cu el... Era dis-de-dimineață, în maşină, mergem fiecare la treaba lui și mă pomenesc cu intrebarea dintr-o dată... Este al doilea copil care mă întreabă asta, primul a fost verișorul primar, Mihăiță, mai mic cu ceva ani. Era în copilărie.

De mult timp zic că notez declarațiile lui, dar nu am reusit. Pe lângă faptul că îmi spune zilnic te iubesc, mi-a mai făcut o declarație. Acum ceva săptămâni, în weekend era, mă duceam la salon la epilat. Ca de fiecare dată când plec de lângă el, îi spun dinainte unde și cât timp lipsesc. Și cum știe ce înseamnă salon (l-am luat odată când mi-am făcut pedichiura și manichiura, însărcinată fiind), n-a vrut să vina vină cu mine, dar mi-a făcut cea mai frumoasă declarație: "mami, ești frumoasă și cu păr"...