A fost odată o profesoară de engleză de liceu care ne stimula și imboldea mereu, ne povestea lucruri nemaiauzite la clasă și ne fascina, datorită căreia am ales engleza la facultate. Si nu mai știu în ce clasă, ne-a pus pe fiecare să ne gândim, dacă ar exista peștișorul de aur care împlinește 3 dorințe, care ar fi acelea. Eu am ales așa: 1. Să am o viață împlinită (adică: un soț, o casă, copii, mașină, cățel, purcel, etc); 2. Să-l pot vedea pe Picasso pictând; iar a treia nu mi-o amintesc acum.
Ei uite că prima dorință mi s-a împlinit. S-au împlinit mai multe de-a lungul timpului, dacă stau bine să mă gândesc, cam tot ce mi-am dorit. Prima dorință a început să se împlinească din 2009 de când am cunoscut actualul soț. S-a îmtâmplat la nunta prietenilor noștri, Alina și Viorel, eu din partea miresei, iar el din partea mirelui. Eu l-am remarcat prima, dar l-am lăsat pe el să vină la mine. Nu sunt timidă, dar știu că bărbații sunt vânătorii și am zis să-i las lui partea cu "vânătoarea" dacă vreau o relație mai serioasă.
Cu câteva săptămâni înaintea nunții prietenilor noștri chiar mi-am pus o dorință sinceră și clară și cu voce tare (îi spuneam unei foste colege de la serviciu): vreau un iubit care să mă iubească, să se poarte frumos cu mine, să ne respectăm reciproc, în primul rând și apoi să ne iubim. Aspectul FIZIC e mai puțin relevant dacă ne înțelegem. Si asta îmi întărește convingerea că dacă știi clar ce vrei, ai șanse de 99% să se împlinească.
Ce plin de viață mi s-a părut la nuntă, cum dansa cu poftă nebună, mi-am zis: sigur iubește viața și cine iubește viața, iubește și greutățile ei și tot ce are ea de oferit, și cu bune și cu rele. M-am lăsat greu invitată la dans, am vrut să văd dacă chiar este interesat. Am ieșit pe hol să vorbim și l-am testat din nou, de data asta să văd dacă e gelos: m-a invitat cavalerul de onoare la dans și am acceptat, dar i-am lăsat plicul să-l țină până termin dansul. A trecut și acest test. :) Le-a picat pe toate la plecare, când a turnat vinul din carafe în sticla pe care a luat-o la plecare... Dar am zis să-i mai acord o șansă. Nu-mi plac geloșii, alcoolicii sau cei cu alte probleme psihice, iar el îmi inspira încredere, în ciuda imaginii de final cu sticla de vin. :)
Si bine am făcut, duminică ne-am reîntalnit la "potroace" și am continuat discuțiile. M-a cucerit cu darul lui de a te face unică și dorită. Sau poate asta este dorința fiecarei fete în căutare de prinț...? Duminică seara l-am luat de mână pe bancheta din spatele mașinii unei cunoștințe care avea și ea drum la București, în semn de încurajare pentru el. A înțeles repede, săptămâna următoare aveam prima întâlnire și cam la o lună după, ne-am mutat împreună. Nu pot să explic în cuvinte, dar am avut mereu darul să "simt" persoanele de lângă mine: să simt dacă pot avea încredere în ele, să le simt calde sau reci, ascunse sau deschise, etc. Mi-a plăcut mult căldura și deschiderea pe care le emana, și încă mai tânjesc după ele când lipsește mult de acasă.
2010 a fost anul de acomodare, în care i-am zis că eu nu gătesc, fac curat și mă și duc la serviciu. A crezut probabil că o să "mă dau pe brazdă", că a fost anul în care teoretic m-a cerut de nevastă. Doar că n-a fost o cerere cu întrebare, mi-a dat un inel (după ce-mi adusese o pungă cu inele de aur cu câteva luni înainte ca să mi-l aleg). Mi-a trecut o străfulgerare prin cap, dar nu mă gândeam că atât de repede. Trebuia să mă ceară în concediu, la mare, dar a uitat inelul în buzunarul hainei din debara. Când ne-am întors de la mare l-am căutat, să verific dacă nu glumește, și l-am găsit. Cuminte, l-am pus la loc așteptând să mă ceară. Dar nu m-a întrebat, atât de sigur a fost pe el (sau poate a fost nesigur...?). Intr-o seara oarecare l-a scos si mi l-a oferit.
Așadar, 2009 a fost anul în care ne-am cunoscut și mutat împreună, 2010 anul de acomodare și al cererii în căsătorie, în 2011 ne-am "luat", în 2012 am făcut primul copil, ne-am luat mașină și am cununat primii fini. In 2013 ne-am luat "prima casă", iar în 2014 s-a întors roata, căci am ieșit din corporație și am stat "pe tușă" câteva luni, fără venit. Nu mi-a părut rău, căci am stat cu copilul acasă. Apoi am avut ocazia de mult visată să lucrez la o grădiniță Montessori ca asistent pedagog și am putut să-mi iau și copilul cu mine. A fost epuizant și fizic și psihic; fizic pentru că stăteam 10 ore în picioare și mâncarea nu era mereu garantată; și psihic pentru că eram cu copilul în aceeași clasă și nu i-a "picat bine" să mă vadă că împart atenția cuvenită lui cu ceilalți copii... Apoi am rămas însărcinată a doua oară și în 2015 avem al doilea copil...:)
Ce-i drept, nu am mai ieșit din țară, din luna de miere, dar e o chestiune de timp, am răbdare, și apoi, am realizat în 6 ani cât nu au reușit alții într-o viață. Pe de altă parte, sunt alții care au realizat mult mai multe ca noi, dar câți singuri, fără niciun ajutor?
Dragul meu, dupa cum mă știi, nu ne oprim aici, mai avem o grămadă de alte lucruri de realizat împreună!
La mulți ani!
TE IUBESC!
